Era una, Ioana, prietenii ii spuneau Ioni, sau Noni, in functie de gradul de prietenie, iubitii ei ii spuneau Joanne si mai nu stiu cum. In fine, odata, intr-o iarna, Ioana, suferind de tristete, sau mai degraba cred ca de melancolie, isi acoperise fata cu un val [imi vine sa-i spun pictat, n-am s-o fac, desi, cateodata, Ioana picta niste peisaje, asa ca n-ar fi deplasat ca valul sa fie pictat, ma rog...]; asa, isi acoperise fata si se uita in jos, cautandu-si umbra. Nu mai vorbea cu nimeni, desi era un trubadur care se indragostise de ea si ii spunea Jo, nici cu el nu vorbea, tot din cauza melancoliei.
Cateodata se mai gasea cate un curios sa o intrebe:
-Ce faci aici Ioana, de ce stai asa, cu valul asta pe fata?
-Eh, asa, imi caut si eu umbra. Uite, am in buzunare doi gologani, ti-i dau daca pleci dracului de aici...
-Bine plec, ii raspundea curiosul, n-ai grija, plec, mai ales acum ca mi-ai dat si gologanii.
Atunci zambea, am uitat sa va spun, in contemplatia ei, nu radea si nu plangea niciodata. O distrau doar curiosii care o mai intrebau, din cand in cand, ce mai face si pe care ea ii alunga cu doi gologani.
(text created by a very special friend)
Am vazur multe imagini faine! felicitari si mult spor in continuare!
RăspundețiȘtergere